Denis Thériault, romancier şi scenarist, care a cunoscut notorietatea prin decernarea Premiului literar Canada-Japonia în 2006 pentru romanul Strania viaţă a unui poştaş singuratic (tradus în limba română de Anca Maria Pănoiu şi apărut la Editura Curtea Veche Publishing în 2019), se impune în spaţiul lieraturii printr-o manieră interesantă de introspecţie psihologică (motivată şi de formaţia sa profesională, psihologia).

Este de domeniul evidenţei că autorul a dorit crearea unui univers narativ axat pe complexitatea emoţională a trăirii în două lumi paralele, cea a unei realităţi fade, fără interes din partea comunităţii, şi o lume iluzorie generată pentru pasiunea sa epistolară. Din această pasiune se va declanşa şi o iubire pentru autoarea unor scrisori al căror conţinut erau poeme haiku. Poştaşul este, de altfel, un personaj simbol pentru creaţia lui Thériault. Povestea lui Bilodo, poştaşul singuratic, va continua în recentul său roman La fiancée du facteur, ipostaza de intermediar între lumi emoţionale conturate în epistole care au o structură simbolică amplă (strat, substrat şi adstrat) în decodarea destinelor semnatarilor fiind ipostaza ce aminteşte de un concept japonez: renku.

Strania viaţă a unui poştaş singuratic incită curiozitatea lectorului prin asocierea în titlu a două cuvinte ce trimit la substratul tensional al stării personajului: singurătate şi stranietate. De aici începe povestea sa de viaţă. De la a fi mesagerul scrisorilor până la a frauda conţinutul lor, citindu-le pe ascuns şi repunându-le în circuit pe drumul lor spre destinatar, Bilodo va trăi intens această stranie experienţă, care se va transforma în obsesia asumării identităţii expeditorului. Povestea de dragoste care susţine această pasiune vine în complementaritate cu forma discursului narativ, un foileton interior presărat cu haikuuri. La finalul lecturii, se conturează două ţinte comunicaţionale ale romancierului: concentrarea destinului personajului într-o limită de timp, cu arderea incandescentă a etapelor, şi descrierea tehnicii de concepere şi elaborare a poemelor în stil haiku. Atmosfera narativă se susţine prin sublinierea atributului timpului: vârtej, ca o buclă. Viaţa însăşi este o buclă, iar timpul se autodevorează. Astfel se explică succesiunea aparent alertă a secvenţelor narative, altfel un foileton interior.

PublicaţiaThe Guardian　aprecia cartea „excentrică şi captivantă, cu un deznodământ bine alcătuit, «amintind» de nimeni altcineva decât de Kafka, pe când era aiurit şi bolnav de iubire”. Sunt amintite şi asociate estetica scenariilor lui Guillaume Laurant şi extrapolarea unor zone de umbră, cu evidente asemănări cu Le locataire al lui Roman Polanski. În acest context al similitudinilor şi asocierilor, romanul lui Denis Thériault pare a se revendica şi din experienţa din spaţiul românesc, a acelora care au valorificat estetic plasarea în lumi paralele, dedublarea şi alter-egoul. Reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, practică jurnalul ca literatură. Costache Olăreanu se îndepărtează de rigorile speciei şi introduce un personaj, un alter-ego, C.O. Trimiterile la notele de subsol decodează identitatea acestuia, constituindu-se într-un al doilea plan de referinţă. Acest proces al dedublării contribuie la aflarea identităţii prin analiza pe două paliere a evenimenţialului. Reprezentantul Şcolii de la Târgovişte nu şi-a dorit o imagine ideală a tânărului, ci una credibilă, de aceea, respectând recomandarea lui Rousseau referitoare la sinceritatea respingând pudoarea, prezintă toate experienţele existenţiale, uneori în tuşe groase, dar care nu afectează credibilitatea personajului, ci îi adaugă un plus de atractivitate spre zone obscure, care nu se devoalează uşor.

Revenind la personajul lui Thériault, experienţa sa este cu adevărat stranie. Semnatarii scrisorilor pe care el şi le asumă emoţional şi, într-un final, şi concret, preluând în realitate experienţa scriitoricească a lui Grandpré cu tânăra din Guadalupe, nu se cunosc, relaţia amicală dezvoltându-se prin schimbul de poeme haiku. Aceste forme poetice cultivate de japonezi sunt forme fixe (de unde şi obsesia personajului) menite să surprindă instantaneul, detaliul, axate pe simţuri. Acest schimb epistolar de haikuuri avea un sens aparte: „era vorba despre un renku, sau «poem în lanţ», o tradiţie care se trăgea din jocurile literare de la Curtea imperială a Japoniei medievale” (pp. 49-50). Este o trimitere deopotrivă la „echilibrul delicat al lui fueki – imuabilul, eternitatea, care se întinde dincolo de noi – şi al lui ryuko – fugitivul, efemerul care ne străbate”. A fi în echilibru este cel mai dificil, iar tentaţia de a aluneca sub presiunea cotidianului şi a stărilor emoţionale este chiar o provocare.

Întreaga derulare a naraţiunii pare a fi tributară artei haiku, lectorul fiind la rându-i provocat pentru a răspunde întrebărilor: ce simte, cum se simte personajul în lumea sa imaginară, pe care doar o sugerează? Tensiunea discursului capătă accente în momentul în care Bilodo preia rolul, intră în rol şi îşi asumă identitatea lui Grandpré. Purtarea hainelor va fi însă elementul declanşator al stranietăţii: Bilodo chiar începe să creeze haikuuri. Şi din nou o întrebare pentru a cataliza atmosfera de straniu: este asumarea identităţii până la confundarea cu ea sau este spiritism? Oricum, atmosfera este descrisă persuasiv de romancier, cu toate notele definitorii pentru arta japoneză: „Scrise şi scrise, punând disc după disc şi îmbibându-se de ceai pe măsură ce orele fantomatice se scurgeau una după alta. Koto-ul îşi înşiruia arpegiile, acompaniat când de un samisen puţin înţepător, când de un sho, subliniind sonoritatea aeriană a unui hichiriki sau cântecul învăluitor al unei femei cu glasul nazal, şi Bilodo scria ca şi cum ar fi fost în transă, străduindu-se din adâncul fiinţei lui să atingă wabi-ul (o frumuseţe sobră, în acord cu natura), lăsându-se pătruns de virtuţile sabi-ului (simplitate, serenitate, singurătate), venite din negurile timpului” (p. 61).

În această atmosferă se produce schimbul de identitate: Bilodo va fi identic (şi fizionomic) cu Grandpré, iar poştaşul care l-a înlocuit va avea chipul său. Ceea ce va vedea în ultimă instanţă protagonistul va fi esenţa concepţiei sale despre lume: dublul necesar şi viaţa în buclă sub povara unui timp care se autodevorează. Este un transfer de identitate în lanţ, ca un renku. Simbolul de pe manuscrisul lui Grandpré, de identificat şi în scrierea sa caligrafică, este cercul Enso, care reprezintă „vidul mental (satori), condiţie pentru atingerea stării de iluminare”, „un exerciţiu spiritual de meditaţie asupra nefiinţei” (p. 82). Este eterna reîntoarcere, perpetua revenire la punctul de plecare, similar simbolului grec Uroborus, şarpele care îşi muşca propria coadă. Haikuul care deschide şi, firesc, închide manuscrisul, sugerând eterna întoarcere, este şi nucleul ideatic al romanului lui Thériault: „Volbura apei/ izbindu-se de stâncă/ timp rostogolit” (p. 82). Este tentaţia de a reitera imaginea Ensoa, producând un efect suprarealist straniu, generator de întrebări asupra preţului pe care-l plăteşti dorindu-ţi să trăieşti vieţi alternative, amestecând voit realitatea şi imaginarul şi obţinând doar ficţionalitatea unei trăiri circumstanţiale. Cu personaje complexe şi atmosferă stranie, într-o lejeritate a discursului ce tinde spre firesc, romanele lui Denis Thériault sunt o tentaţie sigură pentru proiecte cinematografice şi de televiziune.